Secolul al XIX-lea in comuna Smeeni

SECOLUL AL XIX-LEA

Începutul secolului al XIX-lea este marcat de lipsa de pământ, de învoielile agricole apăsătoare, de abuzurile proprietarilor, arendaşilor şi autorităţilor, de sarcinile fiscale, de bolile şi sistemul arenzilor care îngreunau situaţia ţărănimii care, la rându-i, nemulţumită, trimitea autorităţilor plângeri ori refuzau să-şi îndeplinească obligaţiile, ori se răzvrăteau, distrugând chiar şi recoltele.
La acea vreme satul Smeeni de azi era situat pe malul stâng al Călmăţuiului undeva acolo unde acum este Fântâna făcătoare de minuni. Războaiele ruso-austro-turce au avut urmări şi asupra locuitorilor din regiune. In 1806, în pădurea de la Albeşti a avut loc o luptă între ruşi şi turci. Fortificaţiile ridicate aici de cei care s-au luptat se
mai puteau vedea chiar şi la sfârşitul secolului al XIX-lea (conform spuselor lui Basil Iorgulescu). Trecerea străinilor pe aici a generat numeroase jafuri şi distrugeri. Mai apoi a venit ciuma lui Caragea, epidemie în timpul căreia au murit mulţi locuitori. Satul în mare parte a fost ars "ca să se stingă ciuma", iar unii dintre oamenii rămaşi s-au mutat mai sus, pe malul drept al Călmăţuiului, acolo unde se găseşte şi astăzi, şi unde treptat li s-au alăturat şi alţii (îndeosebi după Legea rurală a lui Cuza).
Satele cunosc şi alte transformări. Germenii cunoaşterii de carte încep să de-a roade şi aici, se construiesc noi lăcaşuri de cult, cum este cel de la Sălcioara ridicat la 1802 de călugări, reparat în 1806 de locuitori şi mai târziu înlocuit cu un altul.
Familia Cândescu deţine totuşi în continuare terenuri,la 24 mai 1823 înregistrându-se o întărire de anaforă în pricina cu clucerul "Dumitrache Injugăurs" (Jugăurs - poreclă căpătată datorită forţei sale fizice), cu spitalul Gârlaşi (jalba fusese înregistrată la 15 mai, iar rezolvarea s-a făcut la 16 mai, conform anaforaua din 18 mai). Între proprietarii de moşii apar şi alte litigii.
Postelnicul Constantin (Dinu) Sărăţeanu mai deţinea şi moşia Sălcioara, fostă proprietate a lui Moise Cândescu, moştenire de la tatăl său, stolnicul Mihalcea Cândescu (după cum reiese dintr-un act din 10 august 1787). A fost căsătorit cu Maria.
La 10 august 1823, fiii lui Stoica Şerbul se judecă cu Radu popa şi cu alţii pentru "vânzare prin îmbătare" de pământ la Cacaleţi, tranzacţia făcându-se probabil atunci când proprietarul fusese beat, acum refuzând să recunoască valabilitatea actului. De la acest popa Radu Filipescu, clucer, căruia oamenii îi spunea şi Curcă a fost dat şi numele moşiei Curca sau Şopârliga. Acest boier, descendent al Filipeştilor este trecut în Catagrafia de la 1829 cu evidenţa căşăriilor din judeţul Buzău cu rangul de hatmanul de la Moisica moşie arendată polcovnicului Mihalache, locuitor al satului. El avea o parte şi din moşia Cotuna (Călţuna). La 1842 el era mare logofăt al dreptăţii şi, împreună cu soţia sa Elena au ctitorit biserica de pe moşia lor Moisica şi au construit case pentru cei care locuiau în bordeie. După moartea lui Mihai (Mihăiţă) Filipescu moşia Moisica s-a divizat în trupurile:
Banului, Albeasca, Sălcioara şi Ungureiul.
Cazul se pare că generează o întreagă anchetă din partea isprăvniciei care adună mai multe declaraţii. Una dintre acestea este înregistrată la 20 martie 1824, fiind consemnată drept "mărturie de luare de moşie cu sila" la Cacaleţi.
La 18 mai 1823, s-a dispus cercetarea pricinei vistieresei Maria Vernescu cu aga Mihai Filipescu şi mânăstirea Banu pentru moşia Sălcioara, iar la 19 martie 1824 vistiereasa reclama încălcarea hotarelor moşiei Albeşti sau Cacaleţi. În toată această treabă intervine şi mânăstirea Banului care face hotămicie la 22 aprilie 1824 în partea "despre Radu popa".
La 5 iulie 1827, Ion C. Vernescu a cumpărat de la postelnicui Ralea o parte din moşia Şopârliga Găiseanca, zestre a soţiei acestuia Ruxandra (fiica lui Radu "Curcă" Filipescu, al treilea logofăt). Restul moşiei a fost cumpărat la 7 august 1830 de la Ruxandra. Trei ani mai târziu, la 28 iulie (1833) el va cere lui Stanciu Cogălniceanu, căpitan de lefegii, să efectueze hotărnicia moşiei Şopârliga, sau Curca-Găiseanca.
La 8 ianuarie 1831 inginerul Alexandru Popovici este solicitat să facă un plan al moşiei de la Albeşti, acesta fiind plătit opt zile mai târziu pentru serviciul făcut (16 ianuarie 1831 - conform unei~ liste cu sineturile primite de inginer).
Anul 1834 este unul secetos, conform documente Prefecturii care primea semnale din tot judeţul. Oamenii se confruntă cu o lipsă acută de alimente şi de nutreţuri pentru animale. Din porunca Divanului, proprietarii şi arendaşii sunt obligaţi să împrumute pe clăcaşi cu nutreţuri şi cereale. Este însă un nou prilej ca să se comită şi de această dată noi abuzuri la stabilirea datoriilor clăcaşilor. Şi anul următor, 1835, este unul secetos, iar sătenii, adânciţi şi mai mult în sărăcie nu pot face faţă noilor obligaţii fiind semnalate şi împotriviri. La 3 decembrie este consemnată o învoială a ţăranilor cu slugerul
Dimitrie Sărăţeanu.
Un alt fenomen este înregistrat tot la început de secol XIX: condiţiile grele de trai îi determină pe unii din locuitorii satelor să se strămute. Astfel, la 1836, Vornicia din Lăuntru dă o poruncă ocârmuitorilor judeţului să cerceteze cauzele pentru care sate întregi au cerut strămutarea, printre localităţile menţionate fiind şi satul Moisica.
La 2 decembrie 1837 Ion (Iancu) Vernescu s-a învoit cu Episcopul Filotei în privinţa moşiei Albeasca (Albeşti). La 10 mai 1839 este menţionat ca proprietar al moşiei Şopîrliga şi avea rangul de serdar. Acest mare boier este ctitorul bisericii cu hramul "Sf. Dumitru" din localitatea Albeşti (la acea dată subdiviziune a satului Udaţi căruia i se mai spunea şi Udaţii Banului sau Udaţii Mari ori Lucieni), construită din lemn între 1847 - 1853 (şi reparată la 1863). Aici a existat şi un conac al familiei Vemescu. Postelnicul Ion Vernescu a avut doi copii: pe Niţă (Ion) Vernescu (căsătorit cu Ana Sărăţeanu) şi pe Luxandra (Ruxandra) căsătorită cu grecul Catacal, o figură insolită a Smeenilor la acea dată (la 1846 fiind menţionat cu rangul de pitar). După decesul tatălui lor, lui Niţă i-a revenit jumătate din moşia părintească Şopîrliga-Smeeni, restul revenind sorei sale care apoi o va vinde lui Gheorghe Sălcianu.
Mai apoi, proprietarul moşiei Albeşti şi al celei numită Smeeni a arendat moşia lui M. Vasile şi, ulterior, lui Iancu Garoflid (1866 - 1872). Se mai spune că pe moşia Albeşti la acea vreme arendaşul acesteia a ridicat o cârciumă.
În ceea ce priveşte stăpânirea şi a altor pământuri la 20 noiembrie 1839 se vorbeşte despre zălogi la hotărnicie de pitarul Costache Moshu, iar la 3 august 1846 se mai aminteşte de o mărturie de stăpânire a lui Gheorghe Scipion în pricină cu marele logofăt Ioan Câmpineanu privind moşiile (sau părţi din acestea) - Bălişoara şi Cacaleţi.
Şi evenimentele de la 1848 au generat destule frământări în rândul sătenilor. La acea vreme tulbure, un anume Iancu Grigoriu din Buzău dar cu rădăcini de sânge la Moisica este acuzat de autorităţi că a instigat ţăranii să nu-şi mai achite obligaţiile către proprietari. Ulterior, după înăbuşirea revoluţiei, boierul Vernescu, participant la evenimentele de la Buzău este consemnat la propria moşie pe care nu a avut voie să o părăsească multă vreme.
Felul în care unii dintre proprietarii de pământuri încercau să-şi administreze moşiile, fără să ţină seamă de micile drepturi ale locuitorilor au făcut ca locuitori ai satului Albeşti să depună mai multe plângeri la autorităţile judeţului împotriva arendaşului Spirache Macovei pe care-l acuzau de "asupriri şi maltratări".
Parcă prefigurând ceea ce avea să se întâmple mai târziu, punerea în aplicare a Legii rurale a domnitorului Al. Ioan Cuza din 1864 a declanşat la Smeeni o întreagă mişcare ţărănească ce va dura aproape un deceniu şi care va culmina cu revolta din 1873. Într-un memoriu trimis autorităţilor, localnicii nou împroprietăriţi din Albeşti se plângeau că proprietarul Gh. Dinu Vemescu le-a dat locuri "în ptice" (răzleţe) la măsurătoare. La 8 octombrie 1866 tot ei semnalau faptul că erau "rău delimitaţi cu pământurile" şi fiindcă puţurile pentru adăpatul vitelor au rămas în partea proprietarului, sunt opriţi de la a-şi face altele pe proprietăţile lor.