Secolul al XX-lea in comuna Smeeni

                                                                 SFÂRŞITUL SECOLULUI AL XIX-LEA
                                                                  ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA

Războiul de independenţă din 1877-1878 a făcut victime şi printre locuitorii regiunii Smeeni. Atunci, în luptele crâncene de la Smârdan şi Plevna au căzut sute de oşteni români. Printre ei s-au numărAT şi fii ai satelor comunelor Smeeni şi Albeşti (conform organizării teritoriale de atunci). Numele acestor eroi au rămas în memoria oamenilor, fiind declaraţi eroi ai neamului românesc, care au luptat pentru păstrarea independenţei, libertăţii, pentru neatârnare.
Ei sunt: soldat Radu D. Stoian din Smeeni (căzut la 12 octombrie 1877 la Smârdan, rănit şi apoi mort), soldat Burcă Stan , soldat Ştefan Alexandru (ambii făceau parte din Regimentul 8 Dorobanţi) şi soldat Stroe Nicolae (Batalionul 2 vânători) - toţi din Albeşti.
Cei care s-au întors de pe front acasă, cu sănătatea şubredă, n-au putut uita uşor prin ce-au trecut. Veteranii de război au povestit urmaşilor lor clipele grele prin care au trecut. Ei sunt: sg. Ghiţă Niţă, sg. Grigore Stanciu, sg. Dobre Gheorghe şi soldaţii: Avram Badea, Nicolae D. Buzoianu, Năstase Moldoveanu, Costache Popa, Petre Radu şi Ion Tudor.
Într-un tablou succint zugrăvit de istoricul Basil Iorgulescu, iată care era situaţia 1ocalităţilor comunei de astăzi Smeeni (atunci Smeeni şi Albeşti) şi a moşiilor aflate pe raza acesteia.
Albeşti era o comună rurală "din plasa Câmpul situată la sud-este de oraşul Buzău şi la o distanţă de 21,970 km, pe ambele maluri ale râului Călmăţuiul". Limitele sale erau: la nord, începând din movila Ciovlicului, se mărginea cu hotarul moşiei Bentu (comuna Tăbărăşti), Mânzu şi Căldăruşea (comuna Cilibia), după care înainta spre pâlcul de pădure Tufele Lupaşcu, de unde se lăsa în jos, limitându-se spre est cu movila Popii şi moşia Ţuguiatu, până dădea în hotarul moşiei Meteleu-Lipănescu. La sud mergea o poţiune tot pe hotarul moşiei Lipănescu, apoi o lua pe hotarul moşiei Rotunda Mitropoliei (comuna Brădeanu), învecinându-se pe o porţiune mică şi cu moşia Mărgineanu- Văleanca şi se urca în sus, limitându-se spre vest cu hotarul moşiilor Brădeanu şi Smeeni, până dădea în albia Călmăţuiului, trecea râul şi dădea în hotarul moşiei Maxenu Vârtoapele până la movila Ciovlicului.
Suprafaţa comunei era de 5.940 hectare din care 4.669 arabile, 389 hectare - pădure, 173 hectare - fâneaţă, 625 hectare - islaz şi 84 hectare -loc sterp.
În afară de pământul aflat în proprietatea locuitorilor, pe raza comunei Albeşti mai existau şi o serie întreagă de mari proprietăţi, Albeşti sau Cacaleţi (care avea 1.412 hectare din care 1.050 hectare - teren arabil, 92 hectare - pădure, 220 hectare - islaz şi 50 hectare de sărătură şi pământ sterp), Cotuna sau Călţuna (era moşie a statului undeva în cătunul Udaţi, ce aparţinea de mânăstirea Banului şi avea 1.950 hectare din care 190 hectare păduri, iar restul "arături" şi puţin islaz), Udaţii Mânzu sau Sălcianca, Udaţi Mânzu sau Rasideanca, Udaţii Mari sau Niculeasca, Văleanca cu Tufele Cotunei şi Albeştii Statului (care avea şi o sfoară de moşie numită Berca).
Comuna Albeşti cuprindea satele: Albeşti (cătun de reşedinţă al comunei cu 156 de case şi 770 de locuitori), Colţunaşu (cu 22 de case), Cotuna (Călţuna), Udaţi (Udaţii Mânzu cu 78 case şi subdiviziunile Udaţii Banului şi Udaţii Mari) şi Lucieni (cu vechea denumire de Udaţii Mici). Aici existau două biserici: la Albeşti - "Sf. Dumitru" şi la Udaţi - "Sf. Nicolae", fiecare cu câte un preot, un cântăreţ şi la ambele un singur paracliser şi o şcoală cu 35 de elevi. "casele locuitorilor sunt curate şi construite cu o oarecare îngrijire. Aspectul comunei e plăcut, clima e sănătoasă, dar expusă vânturilor, adesea secetei".
Şi Smeeni era comună rurală ce făcea parte din plasa Câmpului şi care se situat tot de o parte şi de alta a râului Călmăţui, dar la o distanţă de numai 18,5 kilometri de oraşul Buzău. Limitele sale erau: începând din nord de la pârâul Ruşavăţu, începând de la podul Ruşavăţului până la hotarul moşiei Albeşti, la est se învecina şi cu hotarul moşiei Brădeanu până în pădure până la movila Ţapului (între moşiile Moisica şi Ghighianca), după care se lăsa pe hotarul moşiei Salcia-Mogoşească, apoi până la movila Manciului. La sud, mergea la capătul moşiilor Casotta, Glodeanu Sărat, până în punctul Măcriş, după care le est urca pe hotarul moşiei Brebeanca până în drumul sării, apoi pe hotarul moşiilor Cată-cal şi Bălaia trecea Iazu Aghii, apoi apa Călmăţuiului şi ajungea în pârâul Ruşavăţu unde făcea un mic ocol porţiunii din moşia Şopârliga Smeeni, numit Viforâta, pe hotarul moşiei Maxenu se întorcea iar la podul după apa Ruşavăţu.
Comuna avea o suprafaţă de 5.498 hectare din care 4.449 hectare - arabile, 12 hectare - pădure, 187 hectare - fâneaţă, 850 hectare - islaz şi 220 hectare - teren sterp. Cele mai însemnate proprietăţi erau Moisica, Moisica-Banu, Salcia-Mogoşească, Sălcioara, Smeeni (care avea 870 hectare mai tot teren arabil), Smeeni-Şopârliga (cu 1320 hectare, divizată în şase părţi, din care una de 520 hectare şi patru de 160 hectare numai teren arabil) şi Cată-cal - toate particulare.
De asemenea, comuna Smeeni avea satele: Mosica (70 case), Sălcioara (109 case) şi Smeeni (cu Smeeni de Sus şi Smeeni de Jos - 1864). Aici existau: o şcoală frecventată de 34 elevi şi trei biserici, câte una în fiecare localitate cu doi preoţi, trei cântăreţi şi 2 paracliseri.
În acea perioadă se spune că în această regiune, începând din apropierea oraşului Buzău şi mergând spre Costeşti, spre Macovei erau păduri de stejar. O fâşie împădurită largă de câteva sute de metri şi lungă de vreo 40-50 km tăia moşiile Costeşti, Gherăseni, Sudiţi, Bălaia, Şopâr1iga, Moisica, Albeşti, Brădeanu, Meteleu şi Pogoanele. Din acest lanţ de păduri, la începutul secolului XX mai rămăseseră numai câteva suprafeţe cu pădure, cele mai multe aparţinând Statului sau Eforiei Spitalelor, căci celelalte, ale particulari lor, au fost aproape toate scoase pentru a fi arate.
Se mai ştie că, în secolul al XIX-lea, moşiile erau tăiate de-a curmezişul de un drum, mare şi umblat căci pe el erau multe hanuri unde poposeau drumeţii. Fiecare din stăpânii moşiilor aveau câte unul: hanul lui Trestianu - pe moşia Bălaia, al lui Vernescu - pe moşia Smeeni, al lui Sălcianu - pe moşia Sălcioara. Acest drum, numit "al sării" mergea la apus prin Mizil, la Ploieşti şi de acolo la ocnele de sare. La răsărit, în mersul lui spre baltă, el străbătea toată câmpia fără să ţină seamă de sate, urmând astfel calea dreaptă.
Moşia Moisica era tăiată de un drum zis al "Olacului", fiindcă pe aici mergeau spre Dunăre ordinele administraţiei, căci "olac" se numea căruciorul tot din lemn tras de patru sau mai mulţi cai, mânaţi de-a călare care fugeau ca vântul din poştă în poştă ducând ordinele Domniei.Pe moşiile prin care treceau, pentru popasul căruţaşilor şi păscutul vitelor pe mirişti se lua o taxă, jugăritul.
Pe lângă hanuri, din loc în loc, la răspântii se aflau cruci mari de piatră ridicate pentru pomenirea celor morţi. Hoţii de cai erau "ca o plagă a vremii, de cum nici poliţia satelor nu exista", iar ţăranii erau nevoiţi să facă poteri pentru a-i prinde. Un vestit hoţ de cai din regiune, zis Pocriş, a fost prins şi ucis de ţărani, la hanul de lângă Movila Manciului, din mijlocul câmpului.
În anul 1907 cunoscută fiind dârzenia cu care şi-au apărat drepturile în timpul revoltei din 1873 unul din proprietari nu a mai avut curajul să riposteze. Se spune că ţăranii au mers la arendaşul grec din Smeeni pentru a-i cere "uşurarea învoielilor agricole", iar acesta a semnat noile "învoieli". De teama unor represalii, arendaşul a părăsit moşia în zorii zilei următoare, urmat fiind de sătenii care-l huiduiau şi aruncau cu pietre după trăsura care-l transporta la Buzău.
Tot în vâltoarea acelor evenimente, sătenii din Moisica au devastat conacul boieresc şi au luat cereale din pătulele şi magaziile moşiei, precum şi unele animale de muncă, fapt pentru care, ulterior, după înăbuşirea răscoalei, au fost închişi şi maltrataţi îngrozitor. Atunci se spune că prefectul judeţului - C. Iarca (înlocuitorul lui Anton Bărdescu - cel care reprimase răscoala din Buzău) s-a deplasat la Smeeni în vederea încheierii învoielilor agricole, fiindcă aici împotrivirea ţăranilor era mai mare şi deci era necesară prezenţa sa aici.
Chiar dacă ecourile răscoalei se stinseseră deja la Smeeni conflictele agricole erau la fel de dese. Astfel, în 1908, arendaşul moşiei de aici - Panait Caracaş a măsurat locuitorilor mai multă întindere de seceră "de cât era drept". Acelaşi lucru s-a petrecut şi pe moşia Albeşti în anul următor, de fiecare dată ţăranii împotrivindu-se. Într-un raport din 1910, sătenii din Albeşti reclamau faptul că arendaşul moşiei - Tache Ionescu - a dat la măsurătoare mai multă întindere decât erau obligaţi să muncească, prin contract.

                                                                           PERIOADA INTERBELICĂ

Viaţa locuitorilor de aici din perioada interbelică a cunoscut pe parcursul celor două decenii numeroase frământări şi transformări, mai mult sau mai puţin în folosul lor. La numai doi ani de la încetarea primului război mondial a fost adoptată Legea agricolă care reuşeşte într-un timp foarte scurt să trezească spiritele în rândul oamenilor sărmani.
Suprafeţe imense de pământ au fost expropriate, trecând din proprietatea moşierilor în proprietatea ţăranilor. Lucru îmbucurător dacă avem în vedere faptul că ţăranii puteau să-şi asigure astfel un trai mai bun, dar pe de altă parte s-a ajuns la fărâmiţarea terenurilor în condiţiile în care utilajele agricole erau de domeniul viitorului. Cum era şi normal o parte din marii proprietari de pământuri nu au fost de acord cu prevederile legii şi au căutat atât cât le-a stat lor în putinţă să nu o aplice corespunzător.
Însă, măsurile respective .aplicate şi 1873 şi 1907 se dovedeau a fi incapabile de a-i intimida pe locuitorii pământului, ei dovedind mereu aceeaşi hotărâre de a lupta pentru drepturile legitime. Ne-o dovedeşte o situaţie similară petrecută în anul 1924, datorată încercării moşierului Nicolae Hiotu de a eluda prevederile Legii agrare
din anul 1921 (Tribunalul Buzău, S II-a, dosar 124/1924).
Hotărârea Comisiei judeţene de expropriere prevedea ca 137 de hectare să fie date sătenilor, iar 100 să rămână moşierului. Locuitorii comunei Smeeni au intrat cu forţa pe moşie, arând şi semănând terenurile rămase la expropriere, moşierul nedeclarând suprafaţa reală a moşiei.
Câţiva săteni, printre care Iulian Teodorescu, Constantin Dimian, Simion Şerban i-au îndemnat pe săteni să nu se lase înşelaţi: "cei ce sunt trecuţi pe tablou (de împroprietărire - n.r.) să-şi facă dreptate cu piepturile că numai aşa vor câştiga această moşie". Realitatea era că suprafaţa destinată exproprierii nu era suficientă pentru numărul mare al celor fără pământ.
În aprilie 1924 când unul dintre moşieri - C. S. Teodorescu - care ţinea cu chirie şi moşia lui Nicolae Hiot n-a vrut să dea teren pentru împroprietărire din moşia închiriată, sub pretext că nu dispune el de moşie, aceştia au intrat cu forţa pe suprafeţe înarmaţi fiind cu coase, sape şi pluguri trase de boi şi au împărţit pământul. Asta cu tot protestul arendaşului care venise la faţa locului ca să-i împiedice şi intimideze de ţărani însoţit de jandarmul, ajutorul de primar şi agentul agricol.
Urmările "îndrăznelii" sătenilor s-au văzut mai târziu. Şi de data aceasta a urmat un proces care s-a terminat în luna septembrie a aceluiaşi an.
Ca urmare a aplicării prevederilor reformei administrative din 1929, comuna Smeeni (care avea în componenţă satele Smeeni şi Sălcioara) a fost ataşată drept "comună subordonată" comunei Gherăseni considerată "comună de centru". Această situaţie a ţinut de la 1 ianuarie 1930 şi până la 15 august 1931.
Din punct de vedere administrativ teritorial se mai petrec şi alte transformări. De la 1 mai 1934 şi până la 30 martie 1939 satele Sălcioara şi Moisica, deşi erau la o distanţă de numai un kilometru şi, respectiv 3 kilometri de reşedinţa comunei - Smeeni - au fost detaşate şi au constituit comuna Sălcioara. Satul Bălaia făcea parte din comuna Sudiţi.
Revenind la anii '35 - '40, trebuie spus că, pe fondul revigorării economice generale şi în satele din regiunea Smeeni se mai schimbă ceva. Politica de înnoire dusă de regele Carol al II-lea face ca viaţa spirituală şi cea culturală să vină în prin plan şi nu numai.
Într-o amplă lucrare privind situaţia judeţului, conducerea naţional-liberală de la acea vreme puncta astfel situaţia existentă.

"Comisiile comunale funcţionează imperfect, în sensul că duc o viată înclinată să transforme funcţiunea lor în ficţiune. În comunele rurale se întâmplă foarte des să fie 'înlocuite deliberaţiunile cerute de lege, prin simple semnături culese pe procesul-verbal de şedinţă, întocmit numai de primar cu notarul sau secretarul său.
Această deprindere ameninţă existenţa principiilor statornicite pentru conducerea comunală. În aceste comisii se poate face educaţia fruntaşilor aleşi să cunoască şi să trateze problemele comunale, împreună cu consilierii de drept, care aduc aportul lor de competenţă alături de experienţa fostului primar, asigurând continuitatea atât de necesară administraţiei locale. ( ... ) Credem că acest consiliu comunal trebuie să fie punctul de plecare al orientări cetăţeneşti şi politice în viaţa satului şi dacă dezarmăm de la început, privindu-l ca o ficţiune, înseamnă să părăsim activitatea pe orice tărâm în ridicarea ţărănimei, fiindcă în toate acţiunile sociale dificultăţile sunt egale. ( ... )
Pentru realizarea oricărui progres social nu-i suficientă porunca stăpânirei; trebuie să desfăşurăm o acţiune de îndrumare care să creeze prin priceperea lucrurilor un îndemn lăuntric în sufletul populaţiei. legea şi porunca să fie numai un imbold exterior de susţinere a operei de educaţie cetăţenească".

Perioada de după 1935 -1936, când România ieşise din criza economică a anilor 1929-1933 a însemnat pentru ţara noastră o etapă de revigorare, de dezvoltare economico-socială astfel că în istoria ţării noastre anul 1938 reprezintă un an de referinţă al beneficei situaţii generale naţionale.
În comuna Smeeni gospodarii cei mai harnici şi-au îmbunătăţit situaţia materială prin construcţia de noi case, creşterea şeptelului, dotarea locuinţelor cu mobilă, trimiterea tuturor copiilor la şcoală în cu totul alte condiţii.
O mare problemă a locuitorilor satelor comunei în această perioadă erau drumurile. Acestea se aflau într-o situaţie deplorabilă în aproape întreg judeţul Buzău, aşa că autorităţile judeţene liberale de atunci au instituit (între 1934 - 1937) - "Ziua Drumurilor", care era de fapt o formă de clacă obştească. Mai apoi această formă de muncă fără plată s-a extins şi asupra islazurilor comunale şi a unor clădiri publice, în special şcoli şi biserici. Şi sătenii din Albeşti şi Smeeni au contribuit prin munca lor gratuită la realizarea drumurilor şi a islazurilor, şcolilor şi bisericilor...
"Ziua drumurilor" desfăşurată pentru prima dată la noi în judeţ a fost în toamna anului 1934. Iată cum povesteau autorităţile locale, zece ani mai târziu, despre această acţiune, în Monografia judeţului Buzău la 1943:

"Vom arăta aici cum s-a instaurat în judeţul nostru concursul gratuit al locuitorilor la lucrări de interes public.
În iarna anului 1934 se oprise circulaţia pe podul Robeşti, pod în parte din lemn, peste râul Buzău.
Cum ne aflam fără fonduri, fiind la sfârşit de an bugetar şi nevoia circulaţiei impunea o grabnică soluţionare, am dobândit gratuit de la Stat, dintr-o pădure apropiată podului, materialul necesar.
Nu aveam bani nici pentru transportul lemnului, nici pentru manoperă.
Arătând locuitorilor interesaţi această stare de lucruri, ei s-au oferit să facă transportul şi să lucreze în mod gratuit.
Acestui gest al locuitorilor am răspuns printr-o mulţumire publică, pe care o notăm mai jos, făcând să fie afişată, cu o largă publicitate, în toate satele din judeţ:

Conform circularei:

"La 1 octombrie sătenii sunt chemaţi să dăruiască ţării o zi de muncă pentru refacerea şi întreţinerea şoselelor.
Această zi de muncă va fi sărbătoritoarea conştiinţei noastre naţionale. ( ... )
Locuitorii satelor având în frunte pe primarii, preoţii şi învăţătorii, se vor găsi la răsăritul soarelui în ziua de 1 Octombrie la lucru după rânduiala hotărâtă de serviciul tehnic sau de comitetul comunal, întocmit special pentru fixarea programului.
Duminica, 30 Septembrie, la ceasurile 2 (14) p.m. se vor înştiinţa toţi locuitorii prin crainici, prin tragere de clopote şi sunete de goarnă, spre a se pregăti de Ziua Drumurilor. ( ... )
P.S.S. Ghenadie, Episcop al Buzăului va binecuvânta personal inaugurarea acestei zile, pe şoseaua Albeşti - Pogoanele, unde se vor găsi şi autorităţile judeţene ... "

Într-adevăr acţiunea s-a bucurat de un succes foarte mare, la mobilizarea spiritului patriotic al locuitorilor contribuind şi Episcopul Buzăului - P.S.S. Ghenadie care a vizitat traseul Buzău Smeeni - Albeşti - Pogoanele.
Şi în anii următori - 1935, 1936 şi 1937 acţiunea a avut tot o participare masivă din partea sătenilor. În paralel, în aceeaşi perioadă de timp, din fondurile Statului aici s-a realizat pentru drumuri o serie de lucrări de aprovizionare
Conform datelor statistice, în 1944 la Smeeni erau 18 mari proprietari de pământuri, care deţineau mai bine de jumătate din suprafaţa totală agricolă a comunei: Alexandru C. Garoflid (fiul marelui moşier şi om politic - Constantin Garoflid), Nicolae Hiot, C. B. Teodorescu, Stela Păltineanu, Nanciu Dumitru, Vasile Paraschivescu, Andrei şi Nicolae Bărbulescu ş.a. Restul suprafeţei era parcelată şi fărâmiţată între toţi ceilalţi locuitori ai comunei. Viaţa acestora era destul de grea: pământul se lucra cu pluguri trase de cai, numai trei dintre moşieri având tractor, cumpărat în anii războiului, cu care îşi lucrau numai o parte din moşiile pe care le aveau. Restul se lucra tot cu plugul ţăranilor.

                                                                        AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Suferinţele oamenilor din zona Smeeni nu aveau sa ia sfârşit prea curând fiindcă în anul 1939 încep pregătirile pentru intrarea în război - cel de-al doilea mondial.
Ca şi cu alte ocazii, oamenii comunei au fost din nou martorii unei invazii străine: a ruşilor şi a germanilor. Fiii satului au fost chemaţi sub arme pentru a-şi servi patria. Şi nu puţini au fost aceia care şi-a dat viaţa pe câmpul de luptă pentru neatârnarea neamului românesc.

                                                                              PERIOADA 1945 -1989

Regimul instaurat după 1945 produce destule transformări şi în fiecare localitate a comunei Smeeni. Sistemul centralizat face ca pe raza comunei să funcţioneze o Cooperativă de consum despre care se spunea că trebuia să deservească pe toţi locuitorii. Unitatea este înfiinţată în 1946, mutându-şi de mai multe ori sediul în alte localuri (în 1959 şi în 1965).
În centrul Smeeniului cooperativa avea raioane de alimentară cu autoservire, de cofetărie, bufet, metalo-chimice, librărie, ţesături etc. Magazinele din satele fostei comune Udaţi aveau un caracter mixt. Astfel, în 1956 la Albeşti ia fiinţă cooperativa agricolă de producţie. Tot atunci este consolidată şi vechea şcoală din
Smeeni, în 1959 fiind construită şi o alta cu etaj.
La raionarea din 1 septembrie 1950, satul Bălaia a fost desprins de la comuna Sudiţi (anterior detaşată şi aceasta din comuna Gherăseni) şi ataşat Smeeniului, fiind la o distanţă de numai doi kilometri.
În 1957 este construită reţeaua electrică de înaltă tensiune, iar un an mai târziu se începe asfaltarea drumului care făcea legătura cu oraşul Buzău (continuată ulterior până în staţiunea balneară Amara, judeţul Ialomiţa). Tot în 1958, la 23 noiembrie, la Smeeni se înfiinţează gospodăria agricolă de producţie "Ilie Pintilie", care iniţial a avut 27 de membri cu 66 hectare de pământ. În aceeaşi zi este inaugurat şi localul Spitalului uman, mai apoi fiind renovate şi dispensarele medicale din comună. În curtea fostului conac boieresc este construită şi clădirea căminului cultural.
În 1958 clădirea care deservea serviciile administrative ale Consiliului Popular, găzduia şi Oficiul PTTR, Miliţia şi gospodăria comunală.
În 1959 la Smeeni este construită o moară modernă pentru acele vremuri, cu maşini acţionate electric. Tot atunci ia fiinţă Staţiunea de Maşini şi Tractoare, devenită mai apoi Întreprinderea pentru Mecanizarea Agriculturii care, pe lângă secţiile de lucru din cadrul atelierului mecanic mai avea şi alte secţii de mecanizare în localităţile Udaţi, Brădeanu, Maxenu, Ţinteşti, Gălbinaşi şi Bentu. Deşi puţin umflate, datele statistice ale acelor vremuri spun că această unitate avea nu mai puţin de 166 de tractoare şi pluguri, 82 de combine, 80 de semănători prăşitoare, 53 de semănători păioase şi 35 de cultivatoare.
Printre puţinele localităţi din judeţ, Smeeniul s-a putut mândri cu un Muzeu comunal, înfiinţat în 1959 cu secţii de arheologie, istorie şi etnografie, acesta fiind extins în august 1966 cu o secţie de artă plastică.
La Smeeni, cooperativizarea s-a încheiat în 1962, când GAC-ul devine cooperativă agricolă de producţie ce purta denumirea de "Timpuri Noi", din care făceau parte familii din localitate şi din satul Moisica. Tot atunci ia fiinţă şi CAP Udaţi, mai apoi acesta unindu-se cu Albeştiul.
Din 1964 la Smeeni începe să funcţioneze şi o şcoală profesională ce pregătea mecanici agricoli.
Localitatea Moisica va avea din 1965 o nouă clădire de şcoală cu două săli de clasă, iar la Sălcioara localul este reconstruit şi extins fiind recompartimentat tot cu două săli. Şi localul şcolii din Bălaia a primit reparaţii capitale la zidărie şi acoperiş.

Noua organizare administrativ-teritorială a ţării din aprilie 1968 a dus la componenţa actuală a comunei Smeeni, fiindu-i alipite comuna Udaţi - cu satele Udaţi, Albeşti, Călţuna, Udaţii Noi şi Lucieni - precum şi celelalte localităţi care făceau parte din alte comune.